Denumirea știinţifică: Arnica montana.

Denumiri populare: carul pădurarilor, carul zânelor, podbal de munte.

Prezentare. Arnica este o erbacee și aparţine familiei compozitelor. Plantă perenă, înălţime 15-70 cm. Înflorește în lunile iunie, iulie și august. Florile, de culoare galben-portocalie, formează capitule. Fructele au culoare neagră. Arnica seamănă cu alte plante de pe pajiște, dar poate fi depistată ușor dacă se ia o petală și se strivește puţin – mirosul specific, de arnică, va fi puternic. Crește în zona montană și subalpină, prin luminișuri, pajiști, pășuni, locuri virane. Ca plantă medicinală este cunoscută din timpuri străvechi. În practica terapeutică se folosesc florile (petalele). Specialiști recunoscuţi în tratamente cu plante medicinale susţin că putem găsi principii medicinale nu numai la flori, ci și la frunze și rădăcini. Din arnică se prepară infuzie, decoct, tinctură și unguent.

Substanţe active importante. Florile de arnică au în conţinutul lor alcooli triterpenici, colină și coloranţi carotinoizi. Compusul specific este arnicina.

Întrebuinţări. Infuzia din flori de arnică este folosită pentru oblojirea rănilor (dar nu răni deschise, ci echimoze, contuzii), precum și în tratarea laringitei acute. Este o plantă medicinală cu virtuţi antiseptice, cicatrizante și decongestive recunoscute. Poate fi socotită și ca un sedativ natural, cu efecte importante asupra centrilor nervoși. Specialiștii naturiști recomandă precauţie în utilizarea acestei plante, chiar asistenţă din partea medicului, deoarece poate fi toxică dacă nu e folosită în cunoștinţă de cauză. Din acest motiv, în mod curent arnica nu se utilizează intern, ci numai extern. Ca plantă medicinală, arnica este „doctorul” oricărui traumatism – echimoze, contuzii, hematoame, luxaţii și chiar rupturi musculare.