Periodic, în cărți și în mass-media reînvie vechea discuție despre „spălarea creierului”. Există o singură problemă aici: așa ceva nu există.
Am ajuns din nou aici. Sunt lansate cu mare fast noi cărți care reînvie vechile teorii ale „spălării creierelor” și aproape toată lumea, de la Donald Trump la Bill Gates, este acuzată că folosește „tehnici de control al minții” pentru a aduna adepți. Și, bineînțeles, faptul că folosesc „spălarea creierului” este o acuzație veche împotriva grupurilor discriminate și etichetate drept „secte”.
Există aceste tehnici? Faptul că răspunsul este „nu” este una dintre concluziile cheie ale disciplinei academice care este studiului noilor mișcări religioase (studii NRM, „New Religious Movements”). O infimă minoritate de cercetători ai mișcărilor religioase, având legături cu activiștii anti-secte, a respins această concluzie, s-a desprins de majoritate și a creat o disciplină diferită, numită „studii sectare”. Cu toate acestea, așa cum a subliniat Mike Ashcraft în lucrarea sa de referință privind studiul academic al noilor mișcări religioase, în timp ce studiile NRM sunt în general considerate o parte legitimă a studiului religiilor, „studiile sectare” nu sunt o disciplină academică acceptată.
Dar de unde vin teoriile „spălării creierului”? În acest prim articol, discut despre originile îndepărtate ale teoriilor „spălării creierului”. În articolele următoare, voi explica cum a fost discreditată ideea că „spălarea creierului” a fost practicată de comuniști în Rusia și China, cum a fost aplicată religiilor și „sectelor”, cum a fost respinsă de savanți renumiți și de instanțele de judecată, dar acum încearcă să revină.
Oamenii au tendința să creadă că unele idei și religii sunt atât de „ciudate”, încât nimeni nu le poate îmbrățișa de bună voie. Romanii credeau că creștinismul era o religie atât de absurdă, încât cei care se convertiseră la ea fuseseră vrăjiți prin tehnici de magie neagră. Chinezii credeau la fel, încă din Evul Mediu, despre religiile care nu erau aprobate de împărat (inclusiv budismul, inițial). Aceste religii nu puteau găsi oameni care să le urmeze decât prin magie neagră. În Europa, atunci când creștinii au devenit o majoritate susținută de stat, au adoptat aceeași explicație pentru convertirea la credințe „eretice”, precum cea predicată de valdeni, care, la rândul lor, au fost acuzați că își „vrăjeau” adepții.
După Iluminism, credința în magia neagră s-a diminuat, dar ideea că nu puteai să aderi la religiile bizare în mod voluntar, ci doar prin vrăjitorie, a fost secularizată ca hipnoză. Mormonii în special au fost acuzați că își hipnotizau „victimele” pentru a le determina să se convertească.
În secolul al XX-lea, ideile pe care unii le considerau atât de „stranii” și periculoase încât nimeni nu le putea îmbrățișa liber au apărut într-un domeniu diferit de religie – în politică. Cercetătorii socialiști germani, care nu reușeau să găsească o explicație de ce nu doar burghezii, ci și muncitorii și săracii se converteau în masă la nazism, au vorbit despre „hipnoză în masă” sau „manipulare în sfera conștiinței”. Mai târziu, odată cu Războiul Rece, aceeași explicație a fost folosită în Statele Unite pentru a explica de ce unii pot îmbrățișa o ideologie atât de absurdă precum comunismul.
În cazul comunismului, Agenția Centrală de Informații americană (CIA), fondată în 1947, credea că a găsit o dovadă palpabilă în tehnicile folosite în închisorile și lagărele de concentrare comuniste chineze și nord-coreene împotriva misionarilor occidentali arestați și, mai târziu, a prizonierilor de război americani capturați în timpul Războiului din Coreea. Psihiatri și psihologi americani precum Robert Jay Lifton și Edgar Schein au fost rugați să îi intervieveze pe cei care fuseseră eliberați din închisorile și lagărele comuniste. Concluziile lor au fost foarte prudente, deoarece au observat că, de fapt, tehnicile chinezești nu îi convertiseră pe mulți, iar majoritatea celor care semnaseră declarații de loialitate față de comunism o făcuseră pentru a scăpa de tortură sau de maltratările din închisoare și nu fuseseră cu adevărat convinși. Ei au fost criticați pentru abordarea lor psihanalitică și, în cazul lui Lifton, pentru o idee libertariană privind capacitatea umană de a face alegeri, care l-a determinat mai târziu să susțină mișcarea anti-secte. Cu toate acestea, ei au susținut că tehnicile chinezești de manipulare în sfera conștiinței fie au funcționat într-un număr foarte limitat de cazuri, atunci când au fost însoțite de utilizarea de droguri care alterau conștiința și de tortură, fie nu au funcționat deloc.
Cu toate acestea, CIA a decis să susțină teza conform căreia oamenii nu se converteau liber la comunism în termeni mult mai simpli, în alb-negru, susținând în propaganda sa că atât comuniștii chinezi, cât și cei sovietici au dezvoltat o tehnică infailibilă de a schimba ideile victimelor lor „așa cum se schimbă un disc [de vinil] pe un fonograf”, după cum a explicat directorul CIA, Allen Welsh Dulles, în 1953.
CIA l-a instruit pe unul dintre agenții săi, Edward Hunter, a cărui slujbă de acoperire era cea de jurnalist, să „inventeze” și să răspândească sintagma „spălare a creierului”, prezentând-o drept traducerea unei expresii care ar fi fost folosită de chinezi. De fapt, CIA și Hunter preluaseră conceptul de „spălare a creierului” din romanul 1984 al lui George Orwell, în care Big Brother „spală” creierele cetățenilor unui regim fictiv inspirat de Rusia sovietică.
Ideea conform căreia comuniștii din China și Rusia, precum și spionii comuniști din Occident stăpâneau tehnicile de „spălare a creierului” a devenit extrem de populară. Putem vedea triumful ei în cultura populară în romanul din 1959 „The Manchurian Candidate” (Candidatul manciurian) și în versiunea sa cinematografică din 1963, cu Frank Sinatra și Angela Lansbury. Curând însă, CIA însăși a trebuit să recunoască faptul că „spălarea creierului” nu funcționa.
Ei căutau să explice într-un mod convenabil de ce oamenii inteligenți ar putea îmbrățișa o doctrină atât de absurdă cum era comunismul. Totodată intenția lor era de a-i acuza pe comuniștii sovietici și chinezi de practici sinistre care le privează pe victimele lor de liberul arbitru. În mod paradoxal, CIA a ajuns să creadă în propria propagandă. Așa că a încercat să reproducă metoda comunistă de „spălare a creierelor” în propriile experimente MK-ULTRA.
Proiectul MK-ULTRA
Proiectul secret de „spălare a creierului” al CIA a primit numele de cod MK-ULTRA. Inițial acesta a fost menționat doar într-o mână de publicații critice la adresa guvernului SUA. Proiectul a fost adesea respins drept un exemplu de teorie a conspirației. Ulterior însă, CIA a fost acuzată în mai multe procese intentate de „voluntarii” care au suferit daune permanente în urma experimentelor MK-ULTRA și de rudele acestora, cel mai important dintre aceste procese soldându-se cu o înțelegere în 1988. Prin intermediul acestor procese, mai multe documente cheie au devenit publice.
Astfel, s-a confirmat faptul că, pentru a-și continua „experimentele de spălare a creierului”, CIA a obținut cooperarea mai multor universități și cercetători americani de renume, care se aflau la vârful cercetărilor avansate în domeniul științelor comportamentale. Însă nu toți aceștia erau pe deplin conștienți de scopurile finale ale proiectului. Iar CIA s-a ascuns sub trei fundații care se presupune că erau private.
Primele rezultate nu au fost încurajatoare. Fiecare echipă de cercetare a adoptat una sau mai multe metode specifice, cum ar fi drogurile halucinogene, medicamentele psihotrope administrate în doze mai mari decât cele normale, deprivarea senzorială, tratamentele repetate cu electroșocuri, lobotomia și alte forme de psihochirurgie și hipnoză. Unii dintre „voluntari” erau deținuți din închisori, alții erau pacienți psihiatrici ai cercetătorilor. Au participat ca „voluntari” și cetățeni fără adăpost, cărora li s-au promis sume importante de bani.
Donald Ewen Cameron s-a alăturat proiectului
Proiectul CIA a făcut un salt calitativ atunci când Donald Ewen Cameron s-a alăturat proiectului. Cameron era un distins psihiatru scoțian, profesor de psihiatrie la Universitatea McGill din Montreal. El va deveni mai târziu președinte al Asociației Americane de Psihiatrie și fondatorul Asociației Mondiale de Psihiatrie. Într-o serie îndelungată de experimente pe pacienții săi canadieni, el a combinat multe dintre tehnicile care fuseseră anterior testate separat. CIA a apreciat, de asemenea, că experimentele lui Cameron se desfășurau în Canada. Astfel erau eludate restricțiile legale care interziceau acest tip de experimente în Statele Unite.
Prima etapă a experimentului MK-ULTRA
Cameron și-a bazat experimentele pe o teorie în două etape. Prima etapă a fost numită „depatterning” [n.b. eliminarea tiparelor obișnuite de gândire]. Aceasta presupunea eliminarea ideilor, obiceiurilor și atașamentelor existente ale subiectului, generând un fel de „amnezie selectivă”. Rezultatul acestei etape a fost „crearea unei legume”. După cum spunea un director CIA, acești subiecți nu erau deosebit de utili în scopuri de contraspionaj. Apoi Cameron a trecut la cea de-a doua etapă, pe care a numit-o „conducere psihică”. În această etapă subiectul era „reabilitat” pentru a adopta modele comportamentale și idei noi, ce se doreau a deveni permanente.
De fapt, Cameron a avut chiar prea mult succes în crearea de „legume”. Unele dintre tehnicile pe care le-a folosit includeau tratamente cu electroșocuri care erau de 20 până la 40 de ori mai puternice decât dozele medii administrate în spitalele de psihiatrie și pe care le administra pacienților de trei ori pe zi, timp de câteva zile. De asemenea, le-a administrat medicamente pentru a le provoca deprivarea de somn pentru perioade cuprinse între 15 și 65 de zile. A administrat pacienților săi și cocteiluri de droguri psihotrope și halucinogene, în cantități mult mai mari decât în cazul utilizării normale în scop recreativ. Deloc surprinzător, majoritatea pacienților au cedat în urma unor boli psihice și de altă natură și nu și-au mai revenit niciodată. Unii chiar au murit. Aceste aspecte au fost semnalate în procesele judiciare din anii următori.
A doua etapă a experimentului MK-ULTRA nu a reușit însă niciodată
Trecerea de la etapa de „depatterning” la „conducerea psihică” nu a reușit însă niciodată. Cameron și-a înregistrat pe bandă propriile „instrucțiuni”, precum și fraze rostite de pacienți. Pacienții aduși la starea de legumă în etapa de depatterning erau obligați să asculte casetele chiar și 16 ore pe zi. Uneori, microfoanele erau inserate în căști de fotbal american pe care pacienții nu le puteau scoate. De asemenea, microfoanele erau ascunse sub pernă, astfel încât aceștia erau forțați să continue să asculte casetele chiar și în timpul somnului. Dar nimic nu a funcționat.
Concluziile proiectului MK-ULTRA
De fapt, experimentele lui Cameron au dovedit ceva. Au dovedit că „spălarea creierului” unei victime pentru a-i schimba ideile sau orientarea fundamentală nu era posibilă. Ajungând la aceleași concluzii, în 1963 CIA a pus capăt proiectului MK-ULTRA, inclusiv părții pe care o condusese Cameron.
Pentru a folosi propria lor metaforă, CIA a aflat că ar fi posibil să „spele” creierul cuiva până când acesta își pierde „culoarea” și devine „alb”, pacientul fiind redus la trista stare de epavă umană. Dar „recolorarea” acestuia cu idei noi nu este posibilă.
