Există un experiment interior foarte simplu. Privește camera în care te afli. Corpul tău ocupă un loc precis: există o distanță între tine și perete, între tine și ușă, între tine și obiectele din jur. Acum, fără să închizi ochii, gândește-te la casa copilăriei, la o plajă, la o stradă îndepărtată sau chiar la un loc care există numai în imaginația ta. Camera continuă să fie prezentă, dar în același timp apare și acel loc interior. Corpul nu s-a deplasat nicăieri, însă observatorul poate privi dintr-o altă perspectivă. Aici începe misterul: dacă trupul este aici, iar observatorul poate percepe „acolo”, unde te afli tu cu adevărat?

Două spații într-o singură conștiință

În lumea materială, corpul este obligat să respecte distanța. Pentru a ajunge dintr-un loc în altul trebuie să traverseze spațiul dintre ele. În interiorul conștiinței lucrurile funcționează diferit. Te poți gândi la un munte și apoi îl poți privi mental de sus. Poți trece instantaneu de la imaginea Pământului la imaginea unei galaxii. Corpul nu s-a mișcat, dar perspectiva observatorului s-a schimbat. Gândul pare să posede propriul său spațiu: există aproape și departe, sus și jos, înainte și înapoi. Dar acest spațiu interior nu este limitat precum cel material. Observatorul poate traversa distanțele fără să le parcurgă fizic.

Gândul are propriul său timp

Același lucru se întâmplă cu timpul. Corpul există în prezent, dar conștiința poate readuce într-o clipă o scenă petrecută cu douăzeci de ani în urmă. Imediat după aceea poate imagina ceva ce s-ar putea întâmpla peste douăzeci de ani. Trecutul și viitorul pot apărea în prezentul conștiinței fără ca trupul să călătorească nicăieri. În lumea materială timpul curge secundă după secundă. În lumea interioară putem reveni la o amintire, putem anticipa viitorul, putem repeta o scenă sau putem construi una care nu s-a întâmplat niciodată. Astfel, spațiul și timpul interior par să aparțină unui alt nivel al experienței decât spațiul și timpul corpului.

Cine este cel care observă?

Aici apare întrebarea spirituală esențială. Îți poți observa corpul. Îți poți observa gândurile. Îți poți observa emoțiile, amintirile și imaginația. Dacă toate acestea sunt observate, atunci cine este observatorul? Corpul se schimbă, gândurile vin și pleacă, emoțiile apar și dispar, dar ceva rămâne prezent prin toate aceste transformări: conștiința faptului că exiști. Înainte de nume, personalitate, statut sau poveste personală există simpla prezență: Eu sunt. Poate că adevăratul „Eu” nu este nici corpul, nici gândul, ci prezența care le poate observa pe amândouă.

Locația locației

Imaginează-ți din nou camera și, simultan, un loc îndepărtat. Camera reprezintă „aici”, iar imaginea mentală reprezintă „acolo”. Totuși, există ceva care le poate conține pe amândouă: conștiința. De aici apare ideea de „locația locației”. Nu trebuie să fie un al treilea loc ascuns între lumea materială și cea interioară. Este acel nivel al conștiinței în care „aici” și „acolo” pot exista simultan ca experiență. Dacă poți observa ambele locații, atunci observatorul nu poate fi redus pur și simplu la una dintre ele.

Conștiința ca spațiu al experienței

Suntem obișnuiți să spunem că noi existăm în spațiu. Dar perspectiva spirituală poate inversa complet această idee: ce se întâmplă dacă spațiul pe care îl experimentăm apare în conștiință? Tot ceea ce cunoști apare prin conștiință. Corpul este simțit în ea. Lumea este percepută în ea. Gândurile apar în ea. Amintirile apar în ea. Chiar și ideile de „aici”, „acolo”, „acum”, „înainte” și „după” devin cunoscute prin conștiință. Atunci devine dificil să întrebi unde se află conștiința, deoarece orice „unde” pe care îl putem indica este deja o locație apărută în experiență.

Observatorul dintre lumi

Corpul spune: „Sunt aici.” Gândul spune: „Pot fi acolo.” Memoria spune: „Am fost atunci.” Imaginația spune: „Pot fi cândva.” Dar în spatele tuturor există ceva mult mai simplu: „Eu sunt.” Această prezență nu are nevoie să explice unde se află. Ea este martorul prin care toate locurile și toate momentele devin experiență. Poate că omul, în esența sa profundă, nu este doar o ființă care se deplasează prin spațiu și timp, ci conștiința prin care spațiul și timpul pot fi trăite.

Dincolo de „Unde sunt?”

Poate că întrebarea „Unde sunt eu?” pornește deja de la o presupunere greșită: că adevăratul Eu trebuie să ocupe o locație asemenea unui obiect. Dar dacă trupul poate fi aici, gândul poate fi acolo, memoria poate fi în trecut, imaginația poate fi în viitor, iar conștiința le poate observa pe toate, atunci adevăratul mister nu mai este locația corpului. Întrebarea devine: ce este acel Eu în care „aici” și „acolo” pot apărea împreună?
Poate că nu ești doar un punct aflat în interiorul Universului. Poate că, la nivelul cel mai profund, ești conștiința în care însăși experiența Universului apare. Iar atunci întrebarea „Unde este observatorul?” începe să se dizolve, pentru că observatorul nu mai caută un loc printre lucrurile observate. Începe să descopere că toate locurile, toate timpurile și toate experiențele apar în același câmp al conștiinței. Aceasta este locația locației.