În cultura occidentală, dacă un om afirmă: „Eu sunt Dumnezeu”, el este considerat fie blasfemiator, fie nebun. Motivul este simplu: imaginea lui Dumnezeu în Occident este una politică și ierarhică. Dumnezeu este văzut ca un monarh absolut, „Regele regilor”, un împărat așezat deasupra stelelor. Așadar, a pretinde că ești Dumnezeu înseamnă, implicit, a pretinde tronul Lui – un act perceput ca o sfidare supremă.
În Zen însă, lucrurile stau cu totul diferit. Dacă cineva spune: „Eu sunt Dumnezeu”, ceilalți răspund: „Ah, deci ai descoperit!”. Acolo, imaginea lui Dumnezeu nu este cea a unui stăpân separat de creație, ci esența însăși dinlăuntrul nostru, prezența vie care pulsează prin tot ceea ce există.
Această realizare nu te înalță deasupra altora, nu te transformă într-un suveran spiritual. Dimpotrivă, îți arată că niciodată nu ai fost separat de ceilalți. Divinitatea nu este un tron exterior, ci o conștiință fără formă care ne leagă pe toți.
A înțelege acest lucru nu înseamnă să-ți revendici o putere lumească, ci să recunoști că însăși viața care te respiră și te mișcă este aceeași viață care respiră și se mișcă în toți ceilalți. Atunci, nu mai există un „eu” și un „tu” complet separate, ci doar valuri diferite ale aceluiași ocean de existență.
În Occident, a spune „Eu sunt Dumnezeu” poate părea mândrie extremă. În Zen însă, este cea mai profundă formă de umilință: recunoașterea faptului că nu ești altceva decât expresia infinitului. Și în acea recunoaștere, cade zidul fricii, iar pacea și unitatea devin naturale, la fel ca respirația.
