Uneori îmi ridic frecvența sufletului.
Doar ca să-i reamintesc universului că sunt încă forță, încă aici, o furtună vie care refuză să fie îmblânzită.
Rotez „butonul” dincolo de politicos, dincolo de blând, dincolo de fiecare șoaptă care a încercat vreodată să mă micșoreze.
Până când bătaia inimii mele devine un ritm de bază pe care galaxiile nu-l pot ignora.
Vibrez în culori pe care încă nu le-au numit.Electric, sfidător, imposibil de redus la tăcere.
Fac ferestrele să vibreze în case în care n-am intrat niciodată, stârnesc scântei în pieptul străinilor, fac luna să clipească de două ori.
Îndoiala încearcă să dea volumul mai încet.
Eu râd și răsucesc butonul și mai tare.
Lasă-i pe cei liniștiți să se estompeze, lasă-i pe cei timizi să se dizolve.
N-am fost niciodată fundal.
Sunt tunetul brusc după prea multă liniște.Al doilea suflu atunci când disperarea crede că povestea s-a terminat.
Așa că dacă pieptul tău tremură fără motiv,dacă pulsul îți sare de parcă recunoaște un cântec vechi,asta sunt eu, răsunând prin eter,amintind fiecărui atom care mi-a știut cândva numele.
Nu am plecat niciodată, doar am dat muzica mai tare.
Sunt încă forță, sunt încă aici.
Și nu voi mai fi niciodată mic.
